Diminețile unei bucătărese de linie în vremea pandemiei

DISTRIBUIȚI

O sa va scriu acum ce simt doua bucătărese anonime despre vremurile pe care le trăim. Îmi este dor de vremea când uram alarma telefonului care ma trezea ca să plec spre o noua zi de munca. În microbuzul cam părăsit care ma ducea spre restaurantul de pe malul unui lac de la marginea Bucureștiului, ma gândeam ca ma așteaptă încă o zi plina de aburi, ulei încins, comenzi, marfa, ospatari nervoși, șefi care pun întrebări pe care eu le consider retorice. O sa găsesc pe masa de comenzi biletul lăsat de Gina, colega mea. Ce trebuie făcut în ziua respectivă. Chestie de colegialitate între ture. Brusc, îmi dau seama ca sunt acasă. Ca de 6 săptămâni sunt acasă.

Ca îmi e dor de aburi, ulei încins, ospatari, marfa și de biletele Ginei. Și la fel de brusc îmi dau seama ca am un teanc de facturi de plătit. Noroc ca sunt prevazatoare și am avut ceva economii. Șomajul tehnic a însemnat 400 de lei pe 9 zile. Nu mai dau drumul televizorului. Nu vreau sa aud nimic. Și îmi promit ca data viitoare nu voi mai accepta contract cu salariu minim pe economie. Ca îmi voi negocia la sânge drepturile. Sunt doar o bucatareasa anonima. Nu am veleități de chef. Nici pretenții. Fac orice e nevoie fără sa comentez. Eu și toate fetele la fel ca mine. Și îmi dau seama acum, bine acum ma doare mai tare, ca noi nu contam. Suntem doar fetele care ajuta chefii sa scoată mesele și evenimentele. Mi-ar plăcea ca acei chefi sa se gândească acum și la noi. Sa lupte și pentru drepturile oamenilor din echipele lor. Ma gândesc ce bine era dacă exista un sindicat și un contract de munca colectiv. Dacă existau oameni care sa se așeze la masa negocierilor cu patronatele și cu guvernul și sa ne apere drepturile. Nu exista nimic. Suntem zeci de mii de oameni care brusc nu avem nicio alternativa. Și ultimele știri arata ca restaurantele nu se vor deschide pana în iunie. Și brusc îmi dau seama ca eu și toate colegele mele, bucătărese anonime, ajutoare de bucatar și fetele de la vase, trăim un coșmar. Ca este vorba despre supraviețuire. Și ca din 945 lei cât e șomajul tehnic nu vom putea supraviețui.

Și îmi dau seama ca va trebui sa găsim alternative. Ca, cel mai probabil, multe dintre noi nu ne vom mai întoarce în bucătării. Și iar ma întreb de ce sunt doua asociații mari în breasla care nu misca un deget pentru muncitorii din industrie. Și ca noi sunt ospatari, șefi de sala, barmani. Anonimi. Ca în viata asta nu toți suntem meniți sa fim nume cunoscute. Și iar îmi dau seama ca scriu degeaba.

Nimeni nu se va osteni sa citească și sa publice gândurile a doua anonime bucătărese.

Autor: Anna Anna

7 comentarii la „Diminețile unei bucătărese de linie în vremea pandemiei”

  1. Dragă doamnă…dacă a-ți fi in Nordul Moldovei..cu drag va așteptăm la muncă.Suferim din lipsa personalului..

  2. Doamnă scumpă și eu sunt in aceeași situație diferența dintre noi este că nu am mai acceptat salariu minim pe economie iar șomajul tehnic pe care nu l-am primit nici acum este mai mare ca al tău. Așteptăm să vedem ce va fi in continuare.

  3. Adevăr au spus aceste doua doamne. Și eu sunt în aceeași situație ca ele. RESPECT doamnelor. JOS PĂLĂRIA. ROMÂNI TREZIȚI-VĂ???? Haideți sa ne implicam mai mult, de noi depinde sa ne luam joburile înapoi.

Lasă un răspuns la Amalia aciobotarita Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *